Câteva sute de concurenţi din 17 ţări s-au înscris în Campionatul Mondial de Cântat la chitară invizibilă.

Dacă aveai impresia că trebuie să ai o chitară ca să fii chitarist, atunci te-ai înşelat. În schimb, dacă îţi place să foloseşti paleta de bătut covoare pe post de instrument, în timp ce-ţi exersezi mişcarea scenică în faţa oglinzii, atunci este timpul să încerci un concurs de air guitar.

Dacă ţinteşti sus, ai putea ajunge chiar la Campionatul Mondial de Air Guitar. Anul acesta, tocmai a avut loc (pe 22 august), prin urmare ai la dispoziţie destul timp de acum încolo să te antrenezi.

Cele două probe care trebuie trecute la o astfel de competiţie implică două bucăţi muzicale de câte un minut, prima fiind aleasă de participant, iar cea de-a doua de către juriu, aceasta fiind ţinută secretă până când concurentul urcă pe scenă pentru a-şi demonstra talentul la improvizaţie.

Mai degrabă acest concurs pare a fi unul actoricesc, nicidecum unul destinat talentaţilor muzicieni sau amatorilor în muzică. Iar de jucat teatru, toată lumea ştie (mai mult sau mai puţin). Nu văd nimic special în acest concurs în afara unor oameni care vor să se dea în spectacol şi nu ştiu cum s-o facă. Ei bine, cu foarte puţin talent se poate. Scopul? Nu se cunoaşte. Mă gândesc că pe caştigători nu-i aşteptă vre-un contract “beton” cu ceva casă de discuri cunoscută, şi nici vre-un post liber în vreo formaţie. Singurele lucruri cu care rămân aceşti “chitarişti” sunt un trofeu, poleit in nichel curat şi satisfacţia de a se eschiva în faţa a mii de oameni – oameni cărora nu le înţeleg motivaţia de a asista la un astfel de concurs. Ar fi fost mai ieftină închirierea unui film cu Jim Carrey.

Acestea fiind spuse, abia aştept campionatul mondial de fotbal fără minge, mondialele de gimnastică fără aparate, campionatul de tras cu arcul fără săgeţi, mondialele de canotaj fără vâsle sau europenele de sărituri în apă fără bazin. Poate aşa am obţine şi noi, românii, mai multe medalii la concursuri…