Zilele trecute am descoperit o nouă trăsătură de caracter (nouă pentru mine) a românilor, pe care vă las s-o decoperiţi din următoarea relatare.

Ne pornim la drum, într-o zi însorită, cu gândul să aflăm ce fel de acte sunt necesare pentru acordarea alocaţiei pentru copil.

Prima staţie: Resurse umane din cadrul companiei unde lucrează soţia. “Păi, trebuie să vă adresaţi la Direcţia muncii de pe strada T. Vladimirescu - intrarea în primărie de sub ceas.” Zis şi făcut. Ne suim în maşină şi după ceva vreme petrecută în trafic, ajungem la locul menţionat de responsabilul resurse umane. Ne uităm în stânga: un poliţist comunitar. Ne uităm în dreapta: doi poliţişti comunitari. Dau să intru pe una din uşi:

-Pe cine căutaţi?

-Direcţia muncii? Vrem să aflam ce acte sunt necesare… bla bla…

-Dar nu este aici. S-a mutat pe strada Armatei Române în acelaşi clădire cu ITM. Aici e Poliţia Comunitară.

Ok. Ne cerem scuze şi pornim spre noua locaţie indicată. Intru, şi găsesc la intrare un punct de informare. “Ce bine”, mă gândesc, “voi primi informaţii sigure”

-Mă scuzaţi, unde trebuie să mă adresez ca să aflu şi eu ce fel de acte sunt necesare pentru acordarea alocaţiei?

-Păi nu aici. Aici e ITM. La Direcţia muncii.

-Dar mi s-a spuns că Direcţia muncii este în aceaşi clădire cu ITM.

-Nu, domnule! Direcţia muncii este pe strada Primăriei. Intraţi printr-un gang şi în curte găsiţi Direcţia muncii. Acolo…

Cu venele umflate în tâmple, mă sui DIN NOU în maşină şi mă îndrept spre strada Primăriei… Trafic, cald, SUPER! Noroc cu A/C.

Ajungem, în sfârşit, la Direcţia muncii şi îi spun soţiei: “No, să vezi că nici aici nu o să aflăm ce ne intereseză!” Nu dau să intru bine în clădire că mă întâmpină o doamnă bine facută (cam cât uşa de la intrare) şi mă întreabă:

-Ce doriţi?

-(vechea poveste, că doar nu oi fi vrând plăcintă cu cartofi de la Direcţia muncii)

-Nu aici domnule. ASCO se ocupă cu dosarele pentru alocaţie. Acolo aflaţi ce acte vă trebuie.

BINGO. Am avut dreptate. Ceva normal că nu la Direcţia muncii. Întrebarea firească care mi-a venit imediat în minte a fost: Oare la ASCO găsim răspunsul?

În pragul unei isterii, pornim spre ASCO. Parchez în faţa instituţiei şi îi spun soţiei să meargă ea, pentru că eu nu aş mai fi suportat să văd incompetenţă ridicată la rang de virtute. După vreo 15 minute, se întoarce soţia cu răspunsul la întrebare, ÎN SFÂRŞIT.

Ce trăsătură de caracter am descoperit eu din această poveste? Românul este gata să te ajute, să iţi dea informaţii, să fie amabil şi săritor chiar dacă NU ARE HABAR despre ce este vorba. Românul ştie de toate dar nimic concret. Decât să spună un amarât de NU ŞTIU, mai bine te trimite dintr-un colţ în altul al oraşului ca să demonstreze că ştie şi el ceva.

Aşa mi-am pierdut 3 ore din zi, când puteam să stau liniştit acasă cu copilul. 3 ore de nervi, de drumuri inutile în care m-am lovit de incompetenţă şi de români “săritori”.